ecce homo (erectii metafizice)

Nu stiu daca suntem ce credem ca suntem. Un manunchi de atomi, putina constiinta de sine. Ne nastem, iubim, uram, cadem, ne ridicam, zambim, plangem, dam viata, omoram, ne facem griji, suntem fericiti, suparati dar cu toate astea nu suntem ceva. Suntem nimic relativ la scara cosmica. Exista ceva dupa ce ne dam ultima suflare? Oare ce importanta are??? Ne nastem inoculati cu iluzii, doar cu credinta ca exista un dumnezeu dar nu putem fi niciodata siguri de asta. Ne indoim vehement cautand explicatii pentru lucruri care ne depasesc. Oare moartea unui fluture sau a unei pasari nu produce la fel de multa durere? Ce ne face pe noi sa fim mai presus? Morala, etica, scrierea, ce???? Conteaza mult si haina si sufletul dar uneori conteaza existenta noastra. Si stiu ca dupa ce plec voi fi un ceva pur,un alt manunchi de atomi dar in alte locuri, in alt timp, in alt univers si chiar nu conteaza. Conteaza acum, conteaza daca mori ca un nimeni sau daca mori ca cineva de care lumea isi aduce aminte. Asa existam dupa. In constiinta celorlalti. Asa suntem nemuritori in spirit, nu cum mi se baga pe gat de voi. Voi iubi si voi ura deopotriva cate zile voi mai avea. Voi saruta si voi scuipa, voi fi ceea ce sunt, asa cum imi spun ceilalti: om. Si atat. Sunt satul de sfinti de carton la care nu le putrezesc oasele, sunt satul de ritualuri si traditii. Imbuibati-va pana la capat de ele. Sunt liber si pretul pe care il platesc sa fiu liber e mare. Astia suntem, un cancer, o maladie de care sufera universul, dar fara de care nu poate exista.

ultima noapte de vorbe, intaia noapte de tacere

A fost odata ca niciodata....a fost odata o insula singura in mijlocul oceanului,catre capatul de sus al pamantului. Treceau zilnic zeci de corabii, dar fiind mica de felul ei marinarii nu puteau acosta caci nu aveau unde arunca ancora. Si insula plangea blestemandu-si zilele si pantecele mamei ei,oceanul, caci o lasase singura in mijlocul nemarginirii albastre. Era prietena cu cerul, cu ploaia, cu pescarusii rataciti si pe moarte dar niciodata nu avusese o insula aproape cu care sa imparta oceanul. Rugase si norii si soarele sa ii dezlege singuratatea dar in zadar. Doar pescarusii si cativa pomi rataciti ii ascultau soaptele. Parca inadins se intamplau toate. Parca cel ce o zamislise uitase de zilele ei. Pana intr-o zi cand auzi marea vorbindu-i. Marea ii soptea ceva si era prima oara cand o auzea. Nisipul ei fin se facu de aur si valurile deodata albastre caci pentru prima oara se vazusera.

eli, eli, lamah sabachtani ?