ultima noapte de vorbe, intaia noapte de tacere

A fost odata ca niciodata....a fost odata o insula singura in mijlocul oceanului,catre capatul de sus al pamantului. Treceau zilnic zeci de corabii, dar fiind mica de felul ei marinarii nu puteau acosta caci nu aveau unde arunca ancora. Si insula plangea blestemandu-si zilele si pantecele mamei ei,oceanul, caci o lasase singura in mijlocul nemarginirii albastre. Era prietena cu cerul, cu ploaia, cu pescarusii rataciti si pe moarte dar niciodata nu avusese o insula aproape cu care sa imparta oceanul. Rugase si norii si soarele sa ii dezlege singuratatea dar in zadar. Doar pescarusii si cativa pomi rataciti ii ascultau soaptele. Parca inadins se intamplau toate. Parca cel ce o zamislise uitase de zilele ei. Pana intr-o zi cand auzi marea vorbindu-i. Marea ii soptea ceva si era prima oara cand o auzea. Nisipul ei fin se facu de aur si valurile deodata albastre caci pentru prima oara se vazusera.