nebuna

George Cosbuc - Nebuna Voi o vedeti fugind prin sat, Cu zdrentele siroi, Desculta-n ger, cu ochii supti De cine râdeti voi? Si dupa dânsa curiosi, De ce fugiti în roi? Ce fel de rau v-a facut ea De-i faceti rau? Scuipând În urma ei, o huiduiti Când iese-n drum, si când Va vine-n prag flamânda, voi O bateti înjurând. Îi stiti povestea ei? De-o stiti, Ce mult va cred misei. Dar nu! Atunci ati fi milosi, Cu dânsa, dragii mei, Veniti dar, vreau azi sa va spun Povestea vietii ei. Pe deal, în revarsat de zori, Un bucium repetat Da sunet, si latrau zavozi; Barbat lânga barbat Iesea din vai, suia pe culmi Cu groful la vânat. Sarmani iobagi! Un sat întreg Cu sila-n codru dus, Pe placul unui domn nebun! Si sus si tot mai sus Treceau, purtând în ochi grabiti Un cerb pe goana pus. Si sir de sir gonaci stateau În umbra de copaci, Si contele pe-un tânar cal Da frâu ca dus de draci, Dar iata! Calul sub picior A prins p-un biet gonaci! Arama potcovita, -n piept Un larg mormânt facu, Au stat iobagii marmor toti, Dar Arpad groful nu: Zburând pe cal privea-napoi Cu râsete, huhu! Luptându-se cu moartea, el În pat se zvârcolea, Si biata ma-sa! Vezi-o azi Cum plânge-n hohot ea? Acelasi plâns, pe care-atunci Sarmana îl plângea. Sarmana! si va bateti joc De traiul ei d-acum; Dar mama voastra n-ar putea S-ajunga oarecum Nebuna? V-ar placea s-o stiti De râs obstesc pe drum? Oh, leacul! unde-i? Din pamânt, Din foc ea l-ar fi scos! Erau saraci. Barbatul ei, De mult bolnavicios, Zacea si el, puteai de slab Sa-i numeri os de os. Pe lait fecior, parinte-n pat, Pe rani al cârpei nod, Si-n vatra focul stâns de mult Si nu-i porumb în pod: Trei zile, iar a patra zi Doi morti sub un prohod! Iar azi când se trezeste-n ea Nelimpedele gând Al mortii lor, ce râs aflati În plânsul ei? Urlând Morteste, biata, iat-o iar, De zid cu fruntea dând Si vezi cum face gesturi ea, Asa precum în joc, Dezmierzi copii? Cum râde ea, Ca omul în noroc? Apoi rasare blastamând: Si-i varsa gura foc. Rusanda e, copila ei! În usa tinzii-n prag, O dezmierda ea nopti întregi Ca un odor pribeag, Ea singura i-a mai ramas Din tot ce-avuse drag. Privindu-si fata, îi parea Si traiul mai domol. Frumoasa, ca un sfânt potir P-al schitului pristol, Si harnica, din ceas în ceas Umplând al casei gol. Dar într-o zi, la casa ei S-abate un argat: Vrea domnul o camasa-n flori Cu portul de la sat Tu, Sando, cosi cea mai istet, Sa mergi dar la palat! S-a dus. Dar Arpad, el fierbea De parimi pagânesti. De ce-ncui usa? Ce vrei tu? Turbatule ce esti! Si capul ea si l-a zdrobit De drugii din feresti. A fost prea mult! Când i-au adus Pe Sanda doi argati, Ea n-a mai plâns, a stat ca stan Cu pumnii ridicati, Cu gura plina de blastam, Cu ochii înghetati. Esti om nebun, când vrei sa porti Întreg onorul tau! Nimic nu-i sfânt! Caci cei tari pot Sili pe slabi la rau. Si domnii sunt d-aceea tari, Caci râd de Daumneîzeu! Si-aici i-a izbucnit din ochi Plânsoarea bob de bob, Si jos, sacata de simtiri, Cazu ea toata zdrob. Domn groful, domn si Daumneîzeu, Ei ambii râd de rob. Si noi? Sa râdem înjurând Pe robi? De ce pe ei? De ce nu domni? Giganti în drept Si-n suflete pigmei. Cu crucea-n mâini sa palmuiesti Pe domni ca pe misei!